Semnificaţia nefericirii şi suferinţei semenilor nostri

Acum mai mult decât oricând emisiunile de ştiri sunt umplute cu catastrofe naturale sau provocate de om, catastrofe de tot felul care provoacă suferinţă nespusă pentru mulţi oameni. Fie că este vorba de catastrofe economice în multe ţări, ori de teribila suferinţă individuală sau a maselor în accidente, boli, dezastre naturale şi aşa mai departe, emisiunile de ştiri zilnice sunt pline cu acest fel de veşti. Acest fapt este deja un fel de loc comun astfel încât mulţi dintre noi am devenit intr-un anume fel insensibili la toate aceste veşti teribile şi adesea continuăm să mergem înainte ridicând din umeri în faţa unor asemenea veşti.

Un lucru însă este cu siguranţă valabil: niciodată în istoria lumii nu a existat o asemenea acumulare de evenimente. Ceva este cu certitudine greşit şi acest ceva nu pare să se diminueze, ci dimpotrivă se intensifică de la an la an. Fiecare an pare să aducă în lume mai mult rău în comparaţie cu anii anteriori. In mijlocul tuturor acestor evenimente se află omul, el care trebuie să încerce să înţeleagă rostul acestor acumulări de evenimente. Şi putem înţelege rostul a ceea ce se întâmplă azi în întreaga lume!… 

Evenimentele dureroase şi nefericite pe care le vedem pe ecranele televizoarelor noastre şi de asemenea în imediata noastră apropriere, ar trebui să ne facă să reflectăm şi să încercăm să găsim cauza de bază a acestor evenimente, dacă doar am găsi timp pentru a ne opri să reflectăm. Dar nu avem deloc timp pentru astfel de lucruri. La urma urmei ce treabă avem noi dacă ceilalţi oameni se confruntă cu greutăţi? Atâta timp cât noi nu suntem direct afectaţi şi atâta timp cât cei dragi nouă sunt în siguranţă, de ce să ne facem griji? Căci dacă aceste lucruri rele li se întâmplă unor oameni, înseamnă că ei au făcut ceva rău şi drept urmare îşi merită soarta.

   Aceasta este esenţa problemei, nu-i aşa? “Ei trebuie să fi făcut ceva rău!”

  

   Dar toţi am făcut ceva rău. Fiecare dintre noi, fără excepţie! Soarta noastră şi ziua socotelilor ne aşteaptă după colţ.

   Astăzi, este rândul celor de lângă noi să experimenteze consecinţele faptelor greşite pe care le-au săvârşit, însă mâine, cu siguranţă va fi rândul nostru să experimentăm consecinţele faptelor noastre greşite. Nu încape nici o îndoială. De aceea, ar trebui să fim ceva mai solidari şi să oferim ajutor aproapelui nostru cât de mult putem, căci de fapt, nici noi nu suntem mult mai buni decât el.

   Aceste evenimente teribile, atât de răspândite astăzi, trebuie să constituie pentru noi avertismente astfel încât să putem folosi puţinul timp pe care încă îl avem pentru a ne schimba pe noi înşine în bine, pentru a schimba în bine felul în care gândim, vorbim şi acţionăm astfel încât o astfel de soartă grea să nu cadă asupra noastră. Noi ar trebui să învăţăm din experienţele celorlalţi oameni pentru a ne schimba pe noi înşine în bine şi atunci poate putem evita să cadă asupra noastră o astfel de soartă grea. Ar trebui să ne străduim noi-insine şi astfel să devenim  fiinţe umane mai bune spiritual, în interiorul nostru. Am fost până acum complet materialişti şi unilaterali în punctele noastre de vedere. Căci recunoaştem doar Pământul, şi nu realizăm că există lucruri mai măreţe şi de o valoare mult mai mare pe care le putem recunoaşte de asemenea, numai să vrem!

 

( inspirat de pe kisol.com )

Adevarata venerare a Creatorului

Cum Il venerăm pe Dumnezeu?

Mulţi dintre noi avem propriile noastre concepţii despre cum putem să-L venerăm pe Dumnezeu şi multe din religiile existente au la rândul lor propriile lor idei despre cum pot adepţii lor să îndeplinească acest lucru. Există atât de multe idei şi opinii în această privinţă câte religii există.

Motivul pentru această confuzie este pur şi simplu faptul că omenirea s-a rătăcit şi nu mai ştie cum este să se aproprie de Creatorul său. Cum ar fi putut să apară fie şi o singură confuzie dacă omenirea ar fi fost deschisă spiritual şi drept urmare în legătură cu Dumnezeu? Această confuzie este dovada flagrantă a înstrăinării noastre de Dumnezeu.
Răspunsul la această întrebare este într-adevăr foarte simplu, la fel ca fiecare lucru în Creaţie. Ceea ce cu adevărat constituie venerarea lui Dumnezeu, în mod ciudat nu este de găsit în niciuna din practicile care predomină la numeroasele secte ale timpului actual. Nu este de găsit nici în îngenuncheri repetate, nici în nopţi de veghe, nici în zeciuială, nici în cântece de laudă şi nici în alte lucruri asemănătoare.

Venerarea lui Dumnezeu se află pur şi simplu în respectarea Legilor Divine. Deoarece fiecare ştim cumva, parţial, că în aceasta constă adevărata venerare a lui Dumnezeu, mulţi dintre noi evităm să fim interesati de o împlinire a adevăratei venerări şi preferăm să urmăm drumul uşor pe care ni l-am creat pentru noi înşine şi care de fapt nu există deloc. A respecta Legile Divine nu este ceva uşor pentru omenirea de astăzi, în primul rând pentru că nu avem nici cea mai vagă idee despre ce sunt de fapt Legile Divine, iar în al doilea rând pentru că viaţa noastră comfortabilă şi uşoară face dificilă posibilitatea de a le respecta.

Preferăm mai degrabă să dăruim o zecime din câştigurile noastre pământeşti decât să depunem efortul de a face ceea ce este cu adevărat necesar pentru noi. Insă doar la început este aderarea la Legile lui Dumnezeu dificilă. Şi este dificilă doar pentru că nu am fost niciodată obişnuiţi să urmăm aceste Legi şi precum oricare alt drum neumblat, calea aceasta către aderarea la Legile lui Dumnezeu este acoperită cu spini şi buruieni.

De aceea dacă vrem cu adevărat să-L venerăm pe Creatorul nostru, trebuie înainte de orice să ştim ce sunt si ce presupun Legile Lui. O dată acest lucru îndeplinit, va trebui să îndurăm cu răbdare primii câţiva ani în timp ce învăţăm cum să ne adaptăm noi înşine la ele. De îndată ce începem să scoatem în evidenţă voinţa noastră bună în această privinţă, atunci ne este dat să atragem ajutor spiritual care va face lucrurile mai uşoare pentru noi. Atunci, într-o zi venerarea lui Dumnezeu care nu constă în nimic altceva decât în respectarea Legilor Divine, va deveni o parte din fiinţa noastră, va deveni ceva natural pentru noi precum foamea sau somnul. Aceasta se va întâmpla atunci când vom deveni acele creaturi care Dumnezeu a hotărât că trebuie să ajungem să fim.
( articol preluat de pe kisol.com )

Celalalt obraz

<<Cand cineva iti da o palma, intoarce si celalalt obraz!>>
Aceste cuvinte privesc in mod direct viata noastra interioara.
Dar cine nu se supara cand este jignit? Cine stie ca orice jignire e un cadou al destinului?
Orice s-ar zice, destinul e cel mai bun prieten. El ne da tot ce ne trebuie, tot timpul. In bine sau rau…
Niciodata nu ne da ce nu putem duce. Prin urmare, sa invatam sa primim: cand avem parte de rau, sa facem bine.
Aceasta e cea mai grea lectie. Cine e dispus sa o-nvete? Stim foarte bine raspunsul. Si nu facem nimic.
Iata de ce raul creste in lume. Cat despre micile jigniri…pe langa rau, toate jignirile sunt mici.
Chiar prietenoase…doar noi facem din tantar armasar.
Caci fiecare jignire ne arata cum suntem de fapt. Cu cat ne supara mai tare, cu atat mai mult o meritam.
Cand nu o meritam, nu ne supara. Doar stim ca nu e asa!
Dar cand ne supara, o tinem minte. Si peste ani de zile! De ce?
Stim foarte bine raspunsul. Cu toate acestea, vrem sa fim fericiti.
Dar fara obraz nu se poate. Fara celalalt obraz…
Noi insine ne facem viata grea prin felul nostru de a fi. Noi insine suntem obstacolele din propria cale.
Ganditi-va! Ce-i mai poate sta in cale unuia care intoarce si celalalt obraz?
El ajunge unde vrea chiar daca moare pe cruce! Dar cine isi traieste viata astfel?
Preferam sa ne plangem de mila: “Mi-a dat o palma…”
Ultima data cand am facut asa am stat de vorba cu ingerul meu pazitor. Stiti ce mi-a spus?
“Bine ti-a facut. Intoarce si celalalt obraz. Meriti si altele.”

( Alina Rus )

Cunoasterea spirituala contine intotdeauna lucruri logice?

Daca tinem cont de faptul ca a avea cunoastere spirituala inseamna a invata despre cine si ce suntem noi, si despre mediul natural inconjurator al nostru, atunci se deduce de la sine ca aceasta cunoastere trebuie sa contina doar lucruri logice.

Aceasta intrebare nu ar fi fost necesara daca omenirea nu ar fi confundat mereu cunoasterea spirituala si cautarea lui Dumnezeu cu biserica sau organizatia religioasa. Organizatia religioasa si Dumnezeu nu sunt nicidecum unul si acelasi lucru si trebuie sa fie in mod ferm separate in mintile oamenilor inainte sa putem obtine raspuns la multe intrebari pe care le purtam in noi.

Ce legatura are Dumnezeu cu ceea ce in majoritatea cazurilor oamenii bisericilor au afirmat si sustinut in diversele dogme ale organizatiei religioase? Absolut nimic. Daca atatia oameni au considerat mereu pana acum ca organizatia religioasa si Dumnezeu sunt unul si acelasi lucru, si daca privim inapoi la istoria lamentabila a religiilor si la lipsa de logica din dogmele dominante ale organizatiilor religioase, este atunci surprinzator ca atatia oameni au ajuns la concluzia ca indiferent ce ar putea insemna ” lucrurile spirituale ” , niciodata nu poate fi vorba despre ceva logic?

Lipsa de logica si felul in care liderii miscarilor religioase au tratat multe din cele mai importante intrebari ale vietii, i-au condus pe multi oameni care gandesc, la concluzia ca oricine ar vrea sa se ocupe de ceea ce apartine de domeniul lucrurilor spirituale trebuie sa abandoneze logica pentru a putea sa-i dea de capat acestui domeniu.

Insa nimic nu poate fi mai departe de adevar decat aceasta concluzie! Nu exista nimic care sa contina mai multa logica decat domeniul spiritual si stiinta spirituala. Este vorba despre stiinta referitoare la om, stiinta referitoare la natura, stiinta referitoare la mediul inconjurator si mai presus de toate despre stiinta cunoasterii lui Dumnezeu. Daca liderii religiosi ar fi cautat sa explice cu adevarat lucrurile, fara a pretinde credinta oarba asa cum  pretind chiar si in ziua de azi, atunci lucrurile s-ar fi aflat acum intr-un stadiu mult mai sanatos.

Pretentiile bisericii de a se recurge la credinta oarba… Acestea sunt cauzele concluziei ca stiinta spirituala si religioasa sunt lipsite de logica. Pretentia credintei oarbe din partea reprezentantilor organizatiilor religioase trebuia sa acopere propria lor lipsa de cunoastere si prin aceasta sa respinga de la bun inceput orice fel de intrebari obiective si inteligente. Acest lucru le-a convenit conducatorilor acestor religii, dar astfel s-a facut un mare deserviciu omenirii ca intreg, caci in felul acesta oamenii in marea lor majoritate au fost transformati in fiinte ignorante si apatice.

Acest lucru nu a fost niciodata cerut de Dumnezeu, ci de catre aceia care s-au numit pe ei insisi drept conducatori!

De aceea, fie spus ca noi trebuie sa purtam vie in mintile noastre ideea ca Dumnezeu si organizatia religioasa nu sunt unul si acelasi lucru. De asemenea, trebuie specificat ca nimic nu este mai plin de logica decat ceea ce Dumnezeu a creat, indiferent ca e vorba de om, animal sau despre cunoasterea Legilor Sale care pana acum nu au fost explicate cu claritate de catre oameni, si astfel nici nu au putut sa patrunda pana acum pe deplin in constiinta omenirii.

Cunoasterea Legilor Sale este Cuvantul Sau care in acel timp a venit in forma perfecta in Cuvantul lui Iisus din Nazaret, dar Caruia noi oamenii ne-am dat toata silinta sa-I rapim vitalitatea si vigoarea, si de asemenea atractia Sa magnetica in fata oamenilor, astfel incat acum aproape nimic nu a mai ramas in forma pura din ceea ce marele Invatator ne-a predicat odinioara.

Cel caruia i-a fost dat sa ajunga sa afle despre cunoasterea Legilor lui Dumnezeu stie despre stricta logica si coerenta si despre libertatea pe care in final aceasta cunoastere o aduce. In deplina cunoastere, el va putea sa recunoasca valoarea si semnificatia cuvintelor:

” Mare este Dumnezeu”.

Acesta este un text inspirat de pe site-ul de limba engleza www.kisol.com  .

Este Dumnezeu vinovat pentru ceea ce e gresit in cadrul bisericilor?

Unele cauze ale ateismului
Există în mod categoric persoane care resping conceptul de Divinitate orbeşte şi care în ciuda tuturor evidenţelor care exprimă contrariul se lasă dominati de frica lor în privinţa continuării unei vieţi după moarte. Ei refuză ideea de Divinitate, în primul rând pentru că vor să trăiască într-o lume în care să nu fie traşi la răspundere pentru nimic.
Acest articol nu a fost scris pentru oameni de acest fel.
Cea mai mare parte a aşa-numiţilor atei confundă pe Dumnezeu sau ceea ce este Divin cu religia organizată.
Intr-adevăr, ei au o aversiune faţă de organizaţiile religioase şi în ostilitatea lor îngrămădesc totul în acelaşi vas, susţinând că Divinitatea trebuie să fie sinonimă cu religia organizată. Ei îşi fac astfel un mare deserviciu dăunându-şi ei singuri lor înşişi, căci tot ceea ce presupun ei în această privinţă nu are legătură cu Dumnezeu. Marele Creator Este! Mereu prezent, independent şi indiferent faţă de părerile oamenilor. Aceşti oameni s-au exclus pe ei înşişi de la marea radiaţie binefăcătoare care străbate întreaga lume.

 

Şi iarăşi Lucifer şi-a câştigat adepţi care să-l urmeze, căci el a reuşit să amăgească foarte multe spirite umane şi să le facă să creadă că actele arbitrare ale oamenilor şi religia acestora, provin de la Dumnezeu şi că de fapt Dumnezeu a fondat aceste religii şi aşadar El trebuie să fie răspunzător pentru ceea ce se întâmplă în interiorul acestor organizaţii religioase.

 

Ei consideră că, de toate acele lucruri pe care oamenii decid să le facă în cadrul organizaţiilor religioase, inclusiv nedreptăţile comise de ei, cruzimea lor şi aşa mai departe, pentru toate acestea trebuie să fie răspunzător Dumnezeu de vreme ce El a fondat aceste religii şi acei oameni sunt reprezentanţii Lui şi acţionează în numele Lui. Aceasta este una din cele mai mari iluzii care a cuprins marea majoritate a omenirii, atât de mult încât până şi dintre credincioşi mulţi consideră că aşa stau lucrurile.

 

Reprezentanţii religiei organizate au reuşit cu succes să se dea ei înşişi drept persoane care acţionează în numele lui Dumnezeu şi să-i facă pe oameni să creadă că orice decizie iau ei, este în acelaşi timp in acord cu Voinţa lui Dumnezeu. Aceasta reprezintă o amăgire care va cere zeci de ani, dacă nu secole, pentru a fi ştearsă din conştiinţa umanităţii.
Trebuie subliniat cu putere aici, că Dumnezeu şi religia organizată nu sunt unul şi acelaşi lucru! Dumnezeu nu are nimic de-a face cu religia organizată. Orice cred sau fac oamenii religiei organizate, ei fac prin propria lor gândire şi din voinţa lor liberă fără a-L consulta pe Dumnezeu. Căci în mod sigur nici o persoană care gândeşte drept nu va considera, spre exemplu, că toate crimele în masă ale Inchiziţiei au fost aprobate de Dumnezeu.

 

Religia organizată a făcut adesea lucruri complet contrare Voinţei lui Dumnezeu şi adesea s-a opus Trimişilor Săi cu duşmănie şi ură, chiar şi cu dorinţa de a-i ucide. Lunga listă de martiri stă ca dovadă pentru acest lucru.

 

Pentru că în închipuirea majorităţii omenirii religia organizată şi Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru, ne vine uşor atunci să-L învinuim pe Dumnezeu pentru toate lucrurile rele aflate în legătură directă cu religia organizată. Toate nedreptăţile din cadrul religiei ar putea fi toate atribuite lui Dumnezeu. Toate imperfecţiunile şi deciziile luate de către reprezentanţii religiei organizate ar putea fi cu uşurinţă astfel îndreptate învinuitor către El.

 

Este timpul să facem ordine şi să tăiem în mod categoric legătura falsă şi să-L separăm în ideile noastre pe Dumnezeu de tot ceea ce înseamnă religie organizată.
Dumnezeu este Dumnezeu şi adeseori Şi-a făcut cunoscută Voinţa Sa prin slujitorii Săi pe care El i-a trimis umanităţii de-a lungul secolelor. A fost însă tocmai religia organizată aceea care s-a opus cu îndârjire acestor slujitori trimişi de către Dumnezeu. De asemenea, prea adesea după moartea acestor aducători de Adevăr, oamenii religiei organizate au adecvat aceste învăţături ale slujitorilor lui Dumnezeu, punând mâna pe ele şi transformându-le în aşa fel încât să le fie lor convenabile şi să le poată folosi în scopul câştigului lor personal. Aceasta s-a întâmplat în fiecare religie din cadrul tuturor raselor omenirii, fără excepţie.
Pentru atei şi, de fapt, pentru majoritatea mare a omenirii ar fi nevoie ca ei să ajungă să cunoască Cine Este Dumnezeu cu adevărat şi ce înseamnă El în Voinţa Sa. Ei vor fi şocaţi să realizeze cât de diferit este în comparaţie cu ceea ce ne reprezintă şi ne învaţă organizaţiile religioase. Ei vor fi nevoiţi atunci să recunoască că nu Dumnezeu este vinovat de ceea ce este greşit în cadrul religiilor. Vor fi uimiţi să realizeze ce frumuseţe şi ce măreţie se află în faptul de a ne fi permis să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi Voinţa Sa. Ruşinea pentru modul lor greşit de a judeca îi va reduce la tăcere şi deschizându-şi sufletele ei vor putea face promisiunea de a-I fi devotaţi şi de a-I sluji pentru totdeauna Lui, marelui Dumnezeu care ne-a creat pe noi toţi.
( Articol inspirat de pe http://www.kisol.com )

Ce este dependenţa? Cum ne putem elibera de ea?

 

Inclinaţia sau dependenţa de o substanţǎ oarecare este tendinţa unei persoane de a folosi acea substanţǎ fǎrǎ ca persoana sǎ poatǎ controla acest imbold. Este ca şi cum persoana nu ar putea fi capabilǎ sǎ gǎseascǎ voinţa de a învinge aceastǎ dorinţǎ puternicǎ de a folosi substanţa.

Înclinaţia spre dependenţǎ diferǎ de la o fiinţǎ umanǎ la alta.Şi de asemenea puterea de a produce dependenţa variazǎ de la o substanţǎ la alta.

Persoana, aşa cum face de obicei cu toate lucrurile, începe doar prin a gusta sau a experimenta o anumitǎ substanţǎ. Dacǎ acea substanţǎ este pe placul sǎu, mai ales dacǎ îi permite sǎ evadeze temporar din cadrul problemelor sau apǎsǎrilor pǎmânteşti de orice fel, sau dacǎ doar se delecteazǎ cu rezultatul sau senzaţia pe care acea substanţǎ i-o oferǎ, el va continua atunci sǎ facǎ pe mai departe uz de acea substanţǎ.

Aceastǎ gustare sau experimentare, ca toate lucrurile în Creaţie încolţeşte şi creşte şi se transformǎ într-o dorinţǎ puternicǎ, iar dorinţa puternicǎ dacǎ nu este controlatǎ în acest stadiu, creşte în poftǎ sau slǎbiciune pentru ceva. Este în acest punct când intervin de obicei ceilalţi factori de influenţǎ. De fapt aceşti ‘ceilalţi factori ‘ pot sǎ intervinǎ chiar înainte de dorinţa puternicǎ, în mod deosebit la stadiul de imbold. Aceşti ceilalţi factori de influenţǎ sunt suflete din lumea de dincolo, cu o slǎbiciune similarǎ pentru a experimenta aceeaşi substanţǎ.

Aceste suflete se ataşeazǎ ele însele de persoanǎ şi se delecteazǎ cu substanţa respectivǎ prin aceastǎ persoanǎ. Deja din acest stadiu de imbold sau impulsionare catre substanta respectiva,  grupul de suflete din lumea de dincolo vor sǎ o facǎ pe persoanǎ sǎ continue în aceastǎ direcţie şi pot sǎ o influenţeze decisiv, mai ales dacǎ persoana nu se strǎduieşte suficient în a-şi aduna voinţa pentru a opri acest imbold.

O întreagǎ hoardǎ de suflete se poate ataşa de persoanǎ şi ele continuǎ sǎ o impulsioneze sǎ experimenteze substanţa. Voinţele lor nu sunt încǎ atât de puternice precum cele ale persoanei de pe Pǎmânt, dacǎ aceasta într-adevǎr vrea sǎ facǎ uz de propria voinţǎ pentru a se opri. Dar din nou şi din nou persoana nu face uz de voinţa ei şi alunecǎ înapoi în aceastǎ folosire excesivǎ, în acest abuz.

Acesta este motivul pentru care va fi întotdeauna posibil sǎ se învingǎ abuzul de substanţǎ de îndatǎ ce mecanismul este cunoscut persoanei de pe Pǎmânt, astfel încât ştie cǎ ea poate de fapt sǎ învingǎ aceastǎ problemǎ printr-o arzǎtoare dorinţǎ din interior, care poate atunci sǎ-i dea acel ajutor care vine din Luminǎ. Voinţele celor din lumea de dincolo nu sunt decisive pentru nimic, ci ei pot doar influenţa şi va fi persoana de pe Pǎmânt cea care va învinge întotdeauna de îndatǎ ce se roagǎ realmente pentru ajutorul din partea Luminii.

O singurǎ voinţǎ arzǎtoare în direcţia bunǎ poate face o armatǎ de aceste suflete sǎ disparǎ fǎrǎ urmǎ. Insǎ rugǎciunea şi dorinţa de a fi ajutat trebuie sǎ vinǎ mai întâi de la omul însuşi. In schimb, dacǎ încǎ continuǎ sǎ foloseascǎ substanţa spre propria plǎcere şi nu vrea cu adevǎrat sǎ schimbe lucrurile, va fi imposibil pentru Luminǎ sǎ aducǎ ajutor.

Totuşi, atunci când cu adevǎrat îşi doreşte sǎ renunţe la dependenţǎ, indiferent de  substanţa de dependenţǎ, rugǎciunile sale şi dorinţele sale se vor uni cu ajutorul din Luminǎ. Nici o altǎ cale nu este deschisǎ pentru spiritul uman decât cea a rugǎciunii arzǎtoare şi a dorinţei pentru ajutor. Am auzit cu toţii vorbindu-se despre diferite metode, dar ajutor adevǎrat vine întotdeauna odatǎ cu dorinţa individului unitǎ cu ajutorul din Luminǎ, indiferent de cât de mult a învǎţat individul sǎ-şi deschidǎ intuiţia.

Dacǎ prin ruptura pe care dependenţa a adus-o în viaţa sa, individul este atunci condus sǎ se vadǎ pe sine însuşi aşa cum este cu adevǎrat şi dacǎ este atunci dezgustat prin aceasta, umilinţa sa şi dorinţa de schimbare vor fi de ajuns pentru ca ajutorul sǎ ajungǎ la el. Aceasta înseamnǎ cǎ în interior el a învǎţat din toate experienţele şi s-a schimbat el însuşi.

Existǎ diverse motive sociale pentru a porni pe acest drum, dar acest articol se referǎ la cazul particular când individul vrea cu adevǎrat sǎ opreascǎ dependenţa.
Cunoaşterea este cheia. Dacǎ realizeazǎ mecanismul din spatele dependenţei şi intelege ca voinţa sa este de fapt decisivǎ, mulţi vor face într-adevǎr efortul în aceastǎ direcţie. Alt pericol care este întotdeauna prezent este lenea. Aceasta poate face mulţi oameni sǎ se întoarcǎ la greşelile anterioare. Trebuie evitatǎ cu orice preţ. Trebuie sǎ realizǎm absoluta realitate a importanţei liberei voinţei.

Mediul pǎmântesc şi circumstanţele în care ne aflǎm noi înşine sunt urmarea deciziilor noastre proprii. Nu este de nici un folos sǎ încercǎm sǎ blamǎm pe alţii pentru patimile noastre. Faptul cǎ existǎ persoane care vând droguri reprezintǎ în întregime un cu totul alt subiect.
Motivul principal pentru lipsa de schimbare este împotrivirea individului sǎ accepte rǎspunderea şi sǎ accepte faptul cǎ în orice situaţii pǎmânteşti se aflǎ el însuşi, sunt propriile sale lucrǎri care l-au condus acolo. Dar dacǎ acceptǎ aceastǎ realitate cu bunǎ credinţǎ, va fi condus întotdeauna afarǎ din acele circumstanţe.

Dacǎ totuşi, îi blameazǎ pe alţii, el îşi adaugǎ vinǎ şi îşi face salvarea dificilǎ. De aceea, cunoaşterea cǎ dependenţa poate fi învinsǎ de cei care vreau într-adevǎr aceasta, este foarte importantǎ. Persoana totuşi, trebuie sǎ-şi gǎseascǎ ocupaţii în alte direcţii astfel încât mintea sa sǎ nu fie în mod constant trasǎ înapoi în direcţia care conduce spre o recǎdere în dependenţǎ.
Cu aceastǎ dorinţǎ spre schimbare, acest impuls sau înclinaţie care se apropie de intuiţie scade treptat pentru cǎ dorinţa de schimbare va tǎia alimentarea dependenţei cu putere. Furnizarea de putere pentru împlinirea poftei a venit din dorinţa individului pentru substanţǎ. Dorinţa sa a hrǎnit anterior înclinaţia şi a fǎcut-o puternicǎ. Dar de îndatǎ ce omul ia o decizie şi se bazeazǎ pe aceastǎ decizie, atunci puterea dependenţei asupra lui este eliminatǎ.
Este un drum lung şi un proces dificil, dar treptat va fi victorios atât timp cât nu permite voinţei sale sǎ slǎbeascǎ. Acesta e momentul când e nevoie ca persoana sǎ aibǎ ocupaţii în alte direcţii. Aceste ocupaţii pot sǎ implice schimbarea completǎ în circumstanţele pǎmânteşti ale persoanei, schimbarea anturajului şi aşa mai departe. El trebuie sǎ vadǎ ce l-a împins spre aceastǎ dependenţǎ în primul rând, trebuie sǎ se strǎduiascǎ sǎ înţeleagǎ înainte de a putea sǎ avanseze, altfel va cǎdea din nou.
Dacǎ anturajul sǎu l-a împins spre dependenţǎ ,atunci el trebuie sǎ facǎ schimbǎrile necesare. Dacǎ a fost dorinţa sa sǎ scape de presiunea dependenţei atunci trebuie sǎ realizeze cǎ atât timp cât ezitǎ în faţa acestei presiuni, nu va rezolva nimic pentru cǎ ii lipseste fermitatea in decizie. Oricare ar fi circumstanţele care l-au condus la dependenţǎ, el trebuie sǎ se strǎduiascǎ sa înţeleagǎ şi sǎ facǎ schimbǎrile potrivite cu fermitate.

Cum se poate dobândi credinţa adevărată ?

Poate credinţa să fie dobândită printr-o organizaţie religioasă?

Răspunsul simplu este nu! Adevărata credinţă poate fi dobândită prin cunoaşterea reală a tuturor Legilor lui Dumnezeu şi prin trăirea lor. Experimentarea Creaţiei prin trăire şi cunoaşterea Legilor ce fac parte din principiul călăuzitor al ordinii din Creaţie, conduc în mod treptat la convingere asupra Perfecţiunii şi Înţelepciunii lui Dumnezeu.       Convingerea asupra Perfecţiunii şi Înţelepciunii lui Dumnezeu , pe care omul o dobândeşte prin experienţa trăirii, aceasta conduce spre credinţă. Este evident că aceasta nu poate fi câştigată prin studiu universitar sau prin intermediul vreunei biserici.      Experienţa  interioară personală a omului conduce la credinţă. Pentru aceasta fiecare trebuie să păşească singur pe calea sa proprie. El trebuie să obţină propria sa experienţă şi să se intereseze de întrebările vieţii, el-însuşi. Lucrurile pe care le aude sau le citeşte şi apoi le face credinţele sale proprii, nu îi vor aduce nici un câştig. Acestea vor fi mereu ceva străin lui cât timp nu le-a experimentat personal el însuşi.                                                                Vor reprezenta mereu acceptarea unei voinţe străine. Nu vor fi ceva real pentru el. Iar simplul fapt că el ii imită pe alţii, de asemenea nu-i poate aduce vreun folos. Fiecare persoană trăieşte pentru ea însăşi, iar pe calea sa prin viaţă va fi condusă prin acele experienţe care îi vor folosi spiritual. Va fi capabilă să ia aceste experienţe cu ea, când va trece în lumea cealaltă, şi aceste experienţe o ajută să înainteze mai departe în sus, spre acea înălţime care este ţelul său.

Aceasta nu înseamnă că oamenii nu trebuie să meargă la biserică. Unii oameni au nevoie să meargă la biserică. Dar ei trebuie să fie capabili să-şi urmeze propriile lor investigaţii independente în legătură cu întrebările vieţii. Marile întrebări despre cine suntem, de unde venim şi unde ne ducem după moarte. Ei trebuie să fie capabili să caute răspunsuri la aceste întrebări.
Dacă cu adevărat oamenii îşi folosesc intuiţia, aceste întrebări nu îi vor lăsa în pace până nu vor afla răspunsul la ele. Totuşi, trebuie să fie răspunsuri care nu lasă goluri în explicaţii şi care nu cer credinţă oarbă. Oriunde se cere credinţă oarbă, acolo nu este cunoaştere şi drept urmare nu poate fi nici convingere care în final conduce la adevarata credinţă.
Inspirat de pe site-ul de limbă engleză : http://www.kisol.com

Conditia umana

Nu avem nevoie de oameni care ne spun ce sa facem, ci de oameni care fac ceea ce spun! Cei din urma vor fi cei dintai si ei sunt mult mai rari decat credem cu totii. Ei nu dau niciodata … Continue reading →

Stapanul vietii

“Domnul a dat, Domnul a luat; lăudat fie Numele Domnului!” Aceste cuvinte consemnate în Biblie au fost rostite de Iov când a pierdut tot ce avea pe Pământ.
Câţi dintre noi ar face ca el? Care om nu s-ar împotrivi pierderii celor dragi sau a ceva ce îndrăgea nespus? Dimpotrivă, fiecare ar schimba cele petrecute, îndată ce i-ar sta în putere! Dar tocmai împotrivirea faţă de propria soartă îi produce atâta suferinţă. Căci nu i se dă ce nu poate să ducă şi trebuie să suporte demn toate încercările vieţii. Ele sunt consecinţele alegerilor sale, care se răsfrâng în actuala sa viaţă pământească…din negura vremurilor.
Alegerile pe care omul le-a făcut şi le face îi conduc meandrele destinului – aici şi în lumea de dincolo – prin mai multe vieţi pe Pământ, de-a lungul întregii sale existenţe. Omul supus intelectului său a uitat de aceste alegeri şi nu înţelege nimic din Dreptatea Divină. De aceea viaţa i se pare de atâtea ori nedreaptă…
Dar Dumnezeu este drept şi nu vrea ca omul să sufere. Omul este nedrept şi uită că a semănat răul!
Chiar şi Iov s-a împotrivit suferinţei când a căzut răpus de boală. Atunci i s-a spus: “Fereşte-te să faci rău, căci aceasta ai ales tu mai degrabă decât suferinţa!”
Însă îndată ce el a încetat să cârtească şi a lăsat încrederea în Dumnezeu să-i stăpânească sufletul…viaţa lui pământească s-a schimbat în întregime şi el a recăpătat de la soartă mai mult decât tot ce pierduse.
Dacă omul ar deveni conştient de Dreptatea Divină, nimeni n-ar mai întreba “De ce permite Dumnezeu toate acestea?” Căci fiecare om îşi alege soarta. Dar când încrederea în Dumnezeu ne conduce viaţa, sufletele ne devin mai uşoare, în pofida celor mai mari pierderi.
Şi totuşi, poate că cea mai mare suferinţă pentru o mamă este să-şi piardă copilul. Dar moartea n-o întreabă – atunci când i-l ia – dacă este de acord cu acest lucru. I-l ia, pur si simplu! Aşa cum nici un copil nu vine pe lume doar pentru că vor oamenii. Ca să se nască o nouă viaţă, trebuie să vrea Dumnezeu!
Deci viaţa nu ascultă de om, ea ascultă de Dumnezeu şi fiecare om care vrea să fie fericit trebuie să facă la fel. Căci viaţa însăşi ne apropie de Dumnezeu, atunci când o trăim pe deplin, dăruind vieţii din fiinţa noastră ce-avem mai bun, în fiecare clipă…Acesta e secretul fericirii!
Viaţa şi moartea sunt cele două feţe ale aceluiaşi lucru, care nu este şi nu trebuie să fie la îndemâna omului; căci este Lucrarea lui Dumnezeu. Iar ceea ce noi numim viu este sacru, pentru că vine de la Dumnezeu, care dă viaţă.
Însă ceea ce noi numim viu nu este aşa în adevăratul sens al cuvântului.
Viu e numai Dumnezeu, doar El este Viaţa! Acest lucru nu poate fi înţeles în realitate de nici o creatură, căci Creatorul Tuturor Lumilor se află înafara Creaţiei. El o ţine în viaţă prin Voinţa Sa şi numai Voinţa Sa se află în Creaţie, sub forma Legilor care o pun în mişcare. Mişcare pe care noi o numim viaţă…
Iar Voinţa Lui Dumnezeu le-a fost arătată oamenilor prin Cele Zece Porunci, prin Cuvântul Viu.
Cele Zece Porunci sunt Sfaturi Divine, date de Dumnezeu oamenilor ca să-i ferească de orice durere, de orice suferinţă. Dacă oamenii ar trăi după Ele, ar găsi numai bucurii pe toate drumurile vieţii.
Iar Prima Poruncă spune: <<Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei înafară de Mine!>>
Cel care n-o respectă moare pe dinăuntrul său, chiar dacă stăpâneşte o lume-ntreagă!
La ora actuală, prin voinţa greşită a majorităţii, trăim într-o lume nesăbuită, departe de Lumină…În ea se petrec crime împotriva trupului şi crime împotriva sufletului. Cele mai mari crime sunt cele împotriva spiritului.
Fiul Lui Dumnezeu Iisus Christos ne-a avertizat împotriva morţii spirituale. El ne-a spus: <<Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii!>> El a recunoscut existenţa pământească a unor oameni morţi pe dinăuntrul lor, sortiţi morţii spirituale prin propria lor voinţă. Ce înseamnă acest lucru? Că şi-au folosit voinţa greşit şi au ucis în ei tot ce era cu adevărat viu. Credinţa moartă nu poate fi un sprijin real în faţa loviturilor sorţii!
Omul de pe Pământ este spiritul cu învelişurile sale, cel mai dens fiind corpul fizic. Dar spiritul omului trebuie să se dezvolte dintr-o sămânţă de spirit într-un spirit matur, conştient de sine. Ca să facă acest lucru, el are nevoie de experienţele trăite în materie – atât pe Pământ, cât şi în aşa-numita lume de dincolo, adică în lumea aflată dincolo de cele cinci simţuri pământeşti.
Aşa cum Iisus Christos ne-a spus: <<Multe încăperi Casa Tatălui are!>>, la fel ne explică Abd-ru-shin în Mesajul Graalului că lumea de dincolo este alcătuită din mai multe planuri. Unul din ele este Planul Spiritual sau Paradisul. În acel plan există spirite conştiente de sine şi seminţe de spirit inconştiente. Acestea din urmă nu pot deveni conştiente la acele Înălţimi, căci presiunea exercitată de apropierea Luminii este mai mare decât pot să suporte ele în mod conştient. Prin urmare, Creatorul a semănat seminţele de spirit într-un plan situat mai jos, numit planul material, ca să rodească spirite mature, cu adevărat folositoare: <<Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o parte a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare şi au mâncat-o păsările cerului.
O altă parte a căzut pe stâncă şi, cum a răsărit, s-a uscat pentru că n-avea umezeală.
O altă parte a căzut în mijlocul spinilor, spinii au crescut împreună cu ea şi au înnăbuşit-o.
O altă parte a căzut pe pământ bun şi a crescut şi a făcut rod însutit. Cine are urechi de auzit să audă!>> ne-a spus Fiul Lui Dumnezeu Iisus Christos.
Omul adevărat este spirit; sufletul omului este spiritul cu învelişurile sale, exceptând corpul fizic.
El îşi dezvoltă personalitatea spirituală prin experienţele trăite în materie, care-l ajută să se recunoască pe sine. Toţi oamenii au primit în mod egal sămânţa de spirit. Diferenţele dintre ei constau în felul în care se dezvoltă fiecare. Dacă voinţa omului este greşită, tinzând doar spre ceea ce este pământesc şi josnic, darurile conţinute în sămânţa de spirit nu ajung să înflorească niciodată. Ele mor în faşă! Un om care “îşi calcă pe suflet” striveşte un mugure al vieţii, înnăbuşă o însuşire sufletească destinată să-l facă fericit, pe el şi pe semenii săi. Ducând o asemenea existenţă, el devine “un om fără Dumnezeu”, căci ucide viaţa spirituală care trebuia să se dezvolte în el şi care, odată ajunsă la deplina ei înflorire, ar fi adus roade bogate pentru veşnicie. Aceasta este moartea spirituală de care ne-a vorbit Iisus Christos.
Iar ceea ce-i face omul semenului său…îşi face lui însuşi! De aceea Dumnezeu i-a dat Porunca a Cincea: <<Să nu ucizi!>>
Să nu ucizi ceva viu, indiferent că este un om sau ceva din viaţa lui interioară. Tiranul care-i calcă în picioare pe semenii săi este lipsit de omenie, precum directorul circului din povestea de mai jos:
A fost odată…o femeie frumoasă, care avea un soţ rău: el o bătea şi o insulta, o înşela cu alte femei şi-i făcea viaţa amară, răpindu-i orice bucurie. Era director de circ şi avea mulţi bani, iar soţia şi angajaţii lui depindeau financiar de el; însă tirania lui le producea tuturor multă suferinţă…
În aceste împrejurări soţia lui s-a îndrăgostit de un tânăr angajat la circ, un om frumos la chip, dar “slab de înger”. Împreună cu el voia să înceapă o nouă viaţă. Dar soţul ei n-ar fi lăsat-o niciodată să plece…Cu timpul ei au complotat să-l omoare pe directorul circului şi să fugă împreună.
În fiecare seară directorul circului şi soţia lui hrăneau un leu puternic, pe care îl ţineau într-o cuşcă. Tânărul angajat s-a gândit să facă o măciucă – în care a bătut cuie, ca ghearele unui leu – şi să-l atace cu ea pe directorul circului, pe când acesta hrănea leul împreună cu soţia lui. L-a ucis dintr-o lovitură, dar leul a scăpat din cuşcă şi s-a repezit la femeie cu colţii şi ghearele. Atunci tânărul a fugit ca un laş…Oamenii de la circ au capturat leul, dar femeia a rămas desfigurată pe viaţă. Ziarele vremii au relatat tragedia, iar moartea directorului de circ a fost considerată accidentală.
Când a recunoscut trădarea complicelui său, femeia şi-a acoperit chipul cu un văl cernit şi s-a izolat în singurătate şi tristeţe. Dar conştiinţa vinovăţiei îi apăsa cugetul; cu timpul şi-a pierdut dorinţa de-a trăi şi a hotărât să se sinucidă prin otrăvire. După ce şi-a procurat otrava, a vrut ca înainte de moarte să-şi mărturisească vina: s-a întâlnit cu un om înţelept, căruia i-a spus povestea vieţii sale. Înţeleptul s-a arătat plin de înţelegere faţă de suferinţa femeii; ba chiar mai mult, i-a citit în suflet: – Cu toate acestea – i-a zis el – să nu încercaţi să vă luaţi zilele. Viaţa dumneavoastră nu vă aparţine!
Atunci femeia şi-a scos vălul cernit, cu adâncă durere. De pe chipul care nu mai era chipdoar ochii vii şi frumoşi îl priveau cu tristeţe, făcând priveliştea cu atât mai îngrozitoare…Dar înţeleptul a rămas neclintit: – În această lume nesăbuită, a suferi în tăcere este – poate – cea mai preţioasă lecţie a vieţii, a spus el.
Şi întrevederea a luat sfârşit. A doua zi înţeleptul a primit un colet poştal, care conţinea o sticluţă cu otravă, însoţită de cuvintele: “Renunţ la ispită şi vă urmez sfatul.”
Dar această poveste de viaţă nu face apologia suferinţei, ci apologia vieţii. Căci femeia din poveste a înţeles că – orice-ar fi – viaţa trebuie trăită!
Ce-l apasă pe un om vinovat? Propria lui vinovăţie! Ca să scape de apăsare, omul trebuie să-şi îndrepte vina. “Greşeala mărturisită e pe jumătate iertată”, însă recunoaşterea greşelii – în primul rând faţă de sine şi apoi faţă de alţii, dacă este cazul – reprezintă doar jumătate din ispăşire. Restul e faptă, altfel omul rămâne sclavul slăbiciunilor sale până când este prea târziu.
Dacă vrea să-şi elibereze conştiinţa, el trebuie să scape de slăbiciunea care a produs vina. Conştiinţa îl mustră ori de câte ori greşeşte, dar omul trece la fapte abia când începe s-o asculte. Din ce în ce mai mult, până în cele mai mici detalii! Când e vorba de eliberarea conştiinţei, fiecare detaliu contează şi orice amânare este greşită. Doar omul care lucrează sincer la el însuşi îi poate înţelege pe ceilalţi.
Abia când trece peste defectele altora el pune o piatră de hotar defectelor şi slăbiciunilor sale! Eliberarea spiritului de sub dominaţia intelectului înseamnă eliberarea de propriile slăbiciuni şi defecte. Altă cale nu există! Abia când spiritul e liber mustrările de conştiinţă încetează, căci defectele s-au desprins de el unul câte unul. Şi numai omul liber în spirit îşi iubeşte aproapele ca pe sine însuşi!
Dar mustrările de conştiinţă încetează şi atunci când omul îşi îngroapă conştiinţa în propria lui josnicie. Aşa că, la începutul dezvoltării conştiinţei, mai bine cu ele decât fără ele! Căci mustrările de conştiinţă apar doar la omul “cu frică de Dumnezeu”…
Doar întunericul produce apăsare! În timpul purificării conştiinţei viaţa interioară devine din ce în ce mai luminoasă. Loviturile sorţii sunt mult atenuate de stratul protector luminos care se formeaza în jurul omului. În soarta lui apar dezlegări simbolice, care nu-i produc suferinţă….pentru simplul motiv că el stă corect în Creaţie. El nu se mai opune Legilor Creaţiei, care îl poartă în sus, spre Lumină.
Dar iluminarea conştiinţei nu apare peste noapte: necesită devotament, credinţă şi adevărata iubire!
Căci omului îi este necesară viaţa lui, aşa cum este ea, cu tot ce conţine. Trăirea profundă a vieţii, cu bucuriile şi suferinţele ei, cu tot ce viaţa îi aduce…este pentru om nepreţuită. Ea îi dezvoltă conştiinţa şi îl apropie de Dumnezeu, Care vrea să conducă creatura umană spre adevărata viaţă. Viaţa eternă din
Înălţimile Luminoase, unde nu există nici durere şi nici suferinţă, ci numai activitate bucuroasă în Slujba Luminii. De aceea bucuria de a trăi este cea mai vie dovadă că omul L-a găsit pe Dumnezeu!
Iar pentru ca omul să-i preţuiască valoarea, viaţa trebuie trăită pe deplin, cu toate suişurile şi coborârile ei, căci toate îi modelează sufletul. Cu cât le resimte mai profund, cu atât mai bine învaţă omul lecţiile aduse de ele. Şi cât de preţioase sunt lecţiile vieţii! Dar ele se învaţă numai pe propria piele.
Omul nu ştie ce crede că ştie; în văzul tuturor, secretul vieţii se păstrează cel mai bine…
El ştie de fapt atât cât pune în practică. De aceea ni s-a spus: <<După faptele lor îi veţi recunoaşte!>>
Omul care trăieşte în mod superficial, gândindu-se doar la ce-i face plăcere pe Pământ, cârtind neîncetat împotriva vieţii, preocupându-se mereu de defectele altora…se îndreaptă cu paşi mari înspre acel “prea târziu.” Căci Iubirea şi Dreptatea Divină sunt una şi nu pot fi despărţite. El nu poate să le nesocotească la nesfârşit: odată şi odată vine şi ceasul socotelilor…
<<Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!>> ne-a spus Fiul Lui Dumnezeu Iisus Christos. Acest <<prin Mine>> înseamnă <<prin Cuvântul Meu>>. Dacă omul Îl face viu în el însuşi, dacă trăieşte în interior Cuvântul Viu, el percepe intuitiv apropierea Dumnezeului său! Aceasta este cea mai mare fericire a omului, adevărata fericire dincolo de orice îndoială!
<<Căci dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine.>> a spus Iisus Christos. El a venit pe Pământ ca să aducă oamenilor Cuvântul Viu, care îi salvează de moartea spirituală. Acest lucru a fost necesar pentru că oamenii au interpretat greşit Cele Zece Porunci transmise de Moise; ei nu le-au păstrat în puritatea lor iniţială şi nu au trăit după ele.
Dar nici pe Iisus Christos nu L-au crezut toţi oamenii, ci numai o mică parte…Şi nici aceia nu L-au înteles pe deplin, căci altfel nu le-ar fi zis: <<Mai am multe să vă spun, dar nu le puteţi duce.>>
Prin întreaga Sa viaţă pământească, prin tot ce spunea şi făcea, El le-a arătat oamenilor cum să trăiască în sensul Voinţei Divine. Iar oamenii pot să ducă şi ei o asemenea viaţă, dacă vor cu adevărat, dacă Îl cred  pe Fiul Lui Dumnezeu şi într-adevăr Îl urmează.
Adevărata credinţă e vie şi devine faptă, de aceea El i-a spus omului <<Ia-ţi crucea şi urmează-Mă!>>Căci Iisus Christos purta Crucea Adevărului în El, fiind El Însuşi Calea, Adevărul şi Viaţa. El nu i-a cerut omului imposibilul! Dar cine L-a înţeles? Cine îl iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi?
<<Îndepărtează paharul acesta de la Mine…dar facă-se Voia Ta!>>
Câţi ar spune la fel dacă viaţa i-ar pune la zid? Câţi cârtesc zi de zi împotriva micilor necazuri? Şi câţi împlinesc Voinţa Divină atunci când – până una, alta – totul le merge ca pe roate?
Iisus Christos a venit să împlinească Legea, pe care Moise le-a dat-o oamenilor sub forma Celor Zece Porunci. A venit să facă Voia Tatălui, fără să se împotrivească suferinţei…pe care oamenii i-au hărăzit-o aici, pe Pământ. Căci Dumnezeu i-a dat omului liberul arbitru, ca să aleagă singur binele sau răul. Odată ce i l-a dat, nu i-l mai ia înapoi, chiar dacă omul alege răul! Iar Dumnezeu nu vrea sclavi, ci spirite libere care Îl iubesc mai presus de orice…libere si nesilite de nimeni, căci dragoste cu de-a sila nu se poate!
Iisus Christos, întruchiparea Iubirii Divine, a suferit nevinovat din cauza oamenilor şi nu pentru că Dumnezeu a vrut acest lucru. Dimpotrivă, dacă oamenii ar fi trăit conform Voinţei Divine, n-ar fi fost nevoie ca Dumnezeu Tatăl să-L trimită pe Fiul Său pe Pământ. Şi dacă – atunci când a venit – toţi oamenii L-ar fi înţeles şi urmat…cine L-ar mai fi pus pe cruce?
Dar acest <<Facă-se Voia Ta!>> nu poate fi înţeles de oricine, ci numai de unul care face ce spune!
De omul care ştie că Dumnezeu e drept, iar el işi merită soarta, precum tâlharul cel bun de pe cruce. Dar omul nu ştie cum se va purta la nevoie, până când soarta nu-i arată…cum este el de fapt!
Iisus Christos a murit pe cruce între doi tâlhari…Iată starea reala a întregii omeniri: tâlhari am fost şi suntem cu toţii, până când soarta ne arată cum suntem de fapt: tâlhari buni sau tâlhari răi!
Cel mai bun lucru pe care omul poate să-l facă – atât pentru sine, cât şi pentru aproapele său – este să-şi asculte conştiinţa până în cele mai mici detalii, până când încetează să-l mustre…pentru că nu mai are de ce să o facă! Dincolo de religie, adevărata omenie este eliberarea spiritului din sclavia intelectului. Şi numai spiritul înţelege adevărul vieţii…Când înţelegerea devine faptă, ea îl face pe om să-şi depăşească propriile slăbiciuni şi defecte. Pentru acest lucru este nevoie de cel mai mare curaj! Cel care vrea să se înalţe ştie că a venit timpul să se preocupe în sfârşit, cu toată seriozitatea, de singurul lucru care contează cu adevărat: Voinţa Lui Dumnezeu în Creaţie! Dar fără umila cunoaştere de sine nici un om nu este în stare s-O înţeleagă, cu atât mai puţin să trăiască în sensul Ei.
Mesajul Graalului îl pune pe fiecare cititor…în Lumina Adevărului. El îi arată oricărui căutător sincer calea spre adevărata omenie. Iar pentru cei care vor să se schimbe, Mesajul Graalului este elixirul vieţii.
Căci viaţa noastră nu ne aparţine! Dacă am înţelege cu adevărat acest lucru…ar mai exista sinucideri şi crime, trădări şi abuzuri, suferinţă şi nedreptate pe lume? Dimpotrivă, fiecare om şi-ar găsi sensul vieţii.
Dumnezeu i-a dat omului viaţa. Dar numai omul poate să dea un sens vieţii sale! Iar sensul vieţii este unul singur: de jos în sus, de la întuneric spre Lumină. Altfel viaţa nu are sens…Şi numai propria impuritate îl desparte pe om de Lumină!
Odată cu această priză de conştiinţă, în om se naşte convingerea că viaţa lui Îi aparţine Lui Dumnezeu, Care este Viaţa. Recunoscător pentru fiecare clipă trăită, el caută să-şi închine viaţa…Vieţii Însăşi! Să se schimbe cu adevărat, depăşind curajos toate încercările vieţii. El ştie că astfel se depăşeşte numai pe sine. Dar această recunoaştere nu-i vine dintr-o dată. Ea este punctul de cotitură al întregii sale existenţe – alcătuită din mai multe vieţi pe Pământ şi mai multe perioade în lumea de dincolo.
Ea reprezintă schimbarea sensului existenţei sale! Căci omul cu adevărat religios nu aparţine religiei lui, ci Domnului Dumnezeului său, Care se află dincolo de toate religiile lumii.
Prin ea omul trăieşte cuvântul biblic <<Întoarce-te la Dragostea Dintâi!>>
Aceste cuvinte sunt rostite în Apocalipsă de către Cel Care Stă pe Tron şi judecă lumea.
<<În interiorul vostru se află un altar care ar trebui să servească la venerarea Dumnezeului vostru. Acest altar este capacitatea voastră de percepere intuitivă. Dacă aceasta este pură, ea are legătură directă cu Spiritualul şi astfel cu Paradisul! Atunci există momente în care şi voi puteţi pe deplin percepe intuitiv apropierea Dumnezeului vostru, aşa cum se întâmplă adesea în durerea cea mai profundă şi în bucuria cea mai mare!
Voi percepeţi atunci intuitiv apropierea Lui în acelaşi fel în care o trăiesc necontenit Spiritele Primordiale, Eterne din Paradis, de care sunteţi strâns legaţi în asemenea clipe. Vibraţia puternică, provocată de emoţia unei mari bucurii sau a unei dureri adânci împinge pentru câteva secunde mult în spate tot ceea ce este pământesc şi josnic şi eliberează astfel puritatea percepţiei intuitive, formând astfel imediat o punte spre puritatea omogenă care însufleţeşte Paradisul!
Aceasta este fericirea supremă a spiritului omenesc.
….Şi această fericire o poate deja savura omul de pe Pământ.>> spune Abd-ru-shin în Mesajul Graalului. Hrana şi băutura spiritului, Mesajul Graalului îi conduce pe oameni înapoi la Dragostea Dintâi. Cei care îl absorb în spirit se trezesc la o noua viaţă, devenind în sfârşit oameni…Acei oameni dornici să-I slujească Lui Dumnezeu, Singurul Stăpân al vieţii!

(Eseu inspirat din Mesajul Graalului şi Biblie; repovestire dupa Sir Arthur Conan Doyle)

---

Autor: Alina Rus

(  articol de pe lumea-graalului.ro )

Pentru crestini

Este foarte important pentru noi să examinăm cu atenţie credinţele atât de răspândite despre viaţa, misiunea şi moartea lui Iisus din Nazaret. Se consideră in mod fundamental că Iisus a venit să moară pentru păcatele noastre şi de asemenea se … Continue reading →