“Domnul a dat, Domnul a luat; lăudat fie Numele Domnului!” Aceste cuvinte consemnate în Biblie au fost rostite de Iov când a pierdut tot ce avea pe Pământ.
Câţi dintre noi ar face ca el? Care om nu s-ar împotrivi pierderii celor dragi sau a ceva ce îndrăgea nespus? Dimpotrivă, fiecare ar schimba cele petrecute, îndată ce i-ar sta în putere! Dar tocmai împotrivirea faţă de propria soartă îi produce atâta suferinţă. Căci nu i se dă ce nu poate să ducă şi trebuie să suporte demn toate încercările vieţii. Ele sunt consecinţele alegerilor sale, care se răsfrâng în actuala sa viaţă pământească…din negura vremurilor.
Alegerile pe care omul le-a făcut şi le face îi conduc meandrele destinului – aici şi în lumea de dincolo – prin mai multe vieţi pe Pământ, de-a lungul întregii sale existenţe. Omul supus intelectului său a uitat de aceste alegeri şi nu înţelege nimic din Dreptatea Divină. De aceea viaţa i se pare de atâtea ori nedreaptă…
Dar Dumnezeu este drept şi nu vrea ca omul să sufere. Omul este nedrept şi uită că a semănat răul!
Chiar şi Iov s-a împotrivit suferinţei când a căzut răpus de boală. Atunci i s-a spus: “Fereşte-te să faci rău, căci aceasta ai ales tu mai degrabă decât suferinţa!”
Însă îndată ce el a încetat să cârtească şi a lăsat încrederea în Dumnezeu să-i stăpânească sufletul…viaţa lui pământească s-a schimbat în întregime şi el a recăpătat de la soartă mai mult decât tot ce pierduse.
Dacă omul ar deveni conştient de Dreptatea Divină, nimeni n-ar mai întreba “De ce permite Dumnezeu toate acestea?” Căci fiecare om îşi alege soarta. Dar când încrederea în Dumnezeu ne conduce viaţa, sufletele ne devin mai uşoare, în pofida celor mai mari pierderi.
Şi totuşi, poate că cea mai mare suferinţă pentru o mamă este să-şi piardă copilul. Dar moartea n-o întreabă – atunci când i-l ia – dacă este de acord cu acest lucru. I-l ia, pur si simplu! Aşa cum nici un copil nu vine pe lume doar pentru că vor oamenii. Ca să se nască o nouă viaţă, trebuie să vrea Dumnezeu!
Deci viaţa nu ascultă de om, ea ascultă de Dumnezeu şi fiecare om care vrea să fie fericit trebuie să facă la fel. Căci viaţa însăşi ne apropie de Dumnezeu, atunci când o trăim pe deplin, dăruind vieţii din fiinţa noastră ce-avem mai bun, în fiecare clipă…Acesta e secretul fericirii!
Viaţa şi moartea sunt cele două feţe ale aceluiaşi lucru, care nu este şi nu trebuie să fie la îndemâna omului; căci este Lucrarea lui Dumnezeu. Iar ceea ce noi numim viu este sacru, pentru că vine de la Dumnezeu, care dă viaţă.
Însă ceea ce noi numim viu nu este aşa în adevăratul sens al cuvântului.
Viu e numai Dumnezeu, doar El este Viaţa! Acest lucru nu poate fi înţeles în realitate de nici o creatură, căci Creatorul Tuturor Lumilor se află înafara Creaţiei. El o ţine în viaţă prin Voinţa Sa şi numai Voinţa Sa se află în Creaţie, sub forma Legilor care o pun în mişcare. Mişcare pe care noi o numim viaţă…
Iar Voinţa Lui Dumnezeu le-a fost arătată oamenilor prin Cele Zece Porunci, prin Cuvântul Viu.
Cele Zece Porunci sunt Sfaturi Divine, date de Dumnezeu oamenilor ca să-i ferească de orice durere, de orice suferinţă. Dacă oamenii ar trăi după Ele, ar găsi numai bucurii pe toate drumurile vieţii.
Iar Prima Poruncă spune: <<Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei înafară de Mine!>>
Cel care n-o respectă moare pe dinăuntrul său, chiar dacă stăpâneşte o lume-ntreagă!
La ora actuală, prin voinţa greşită a majorităţii, trăim într-o lume nesăbuită, departe de Lumină…În ea se petrec crime împotriva trupului şi crime împotriva sufletului. Cele mai mari crime sunt cele împotriva spiritului.
Fiul Lui Dumnezeu Iisus Christos ne-a avertizat împotriva morţii spirituale. El ne-a spus: <<Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii!>> El a recunoscut existenţa pământească a unor oameni morţi pe dinăuntrul lor, sortiţi morţii spirituale prin propria lor voinţă. Ce înseamnă acest lucru? Că şi-au folosit voinţa greşit şi au ucis în ei tot ce era cu adevărat viu. Credinţa moartă nu poate fi un sprijin real în faţa loviturilor sorţii!
Omul de pe Pământ este spiritul cu învelişurile sale, cel mai dens fiind corpul fizic. Dar spiritul omului trebuie să se dezvolte dintr-o sămânţă de spirit într-un spirit matur, conştient de sine. Ca să facă acest lucru, el are nevoie de experienţele trăite în materie – atât pe Pământ, cât şi în aşa-numita lume de dincolo, adică în lumea aflată dincolo de cele cinci simţuri pământeşti.
Aşa cum Iisus Christos ne-a spus: <<Multe încăperi Casa Tatălui are!>>, la fel ne explică Abd-ru-shin în Mesajul Graalului că lumea de dincolo este alcătuită din mai multe planuri. Unul din ele este Planul Spiritual sau Paradisul. În acel plan există spirite conştiente de sine şi seminţe de spirit inconştiente. Acestea din urmă nu pot deveni conştiente la acele Înălţimi, căci presiunea exercitată de apropierea Luminii este mai mare decât pot să suporte ele în mod conştient. Prin urmare, Creatorul a semănat seminţele de spirit într-un plan situat mai jos, numit planul material, ca să rodească spirite mature, cu adevărat folositoare: <<Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o parte a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare şi au mâncat-o păsările cerului.
O altă parte a căzut pe stâncă şi, cum a răsărit, s-a uscat pentru că n-avea umezeală.
O altă parte a căzut în mijlocul spinilor, spinii au crescut împreună cu ea şi au înnăbuşit-o.
O altă parte a căzut pe pământ bun şi a crescut şi a făcut rod însutit. Cine are urechi de auzit să audă!>> ne-a spus Fiul Lui Dumnezeu Iisus Christos.
Omul adevărat este spirit; sufletul omului este spiritul cu învelişurile sale, exceptând corpul fizic.
El îşi dezvoltă personalitatea spirituală prin experienţele trăite în materie, care-l ajută să se recunoască pe sine. Toţi oamenii au primit în mod egal sămânţa de spirit. Diferenţele dintre ei constau în felul în care se dezvoltă fiecare. Dacă voinţa omului este greşită, tinzând doar spre ceea ce este pământesc şi josnic, darurile conţinute în sămânţa de spirit nu ajung să înflorească niciodată. Ele mor în faşă! Un om care “îşi calcă pe suflet” striveşte un mugure al vieţii, înnăbuşă o însuşire sufletească destinată să-l facă fericit, pe el şi pe semenii săi. Ducând o asemenea existenţă, el devine “un om fără Dumnezeu”, căci ucide viaţa spirituală care trebuia să se dezvolte în el şi care, odată ajunsă la deplina ei înflorire, ar fi adus roade bogate pentru veşnicie. Aceasta este moartea spirituală de care ne-a vorbit Iisus Christos.
Iar ceea ce-i face omul semenului său…îşi face lui însuşi! De aceea Dumnezeu i-a dat Porunca a Cincea: <<Să nu ucizi!>>
Să nu ucizi ceva viu, indiferent că este un om sau ceva din viaţa lui interioară. Tiranul care-i calcă în picioare pe semenii săi este lipsit de omenie, precum directorul circului din povestea de mai jos:
A fost odată…o femeie frumoasă, care avea un soţ rău: el o bătea şi o insulta, o înşela cu alte femei şi-i făcea viaţa amară, răpindu-i orice bucurie. Era director de circ şi avea mulţi bani, iar soţia şi angajaţii lui depindeau financiar de el; însă tirania lui le producea tuturor multă suferinţă…
În aceste împrejurări soţia lui s-a îndrăgostit de un tânăr angajat la circ, un om frumos la chip, dar “slab de înger”. Împreună cu el voia să înceapă o nouă viaţă. Dar soţul ei n-ar fi lăsat-o niciodată să plece…Cu timpul ei au complotat să-l omoare pe directorul circului şi să fugă împreună.
În fiecare seară directorul circului şi soţia lui hrăneau un leu puternic, pe care îl ţineau într-o cuşcă. Tânărul angajat s-a gândit să facă o măciucă – în care a bătut cuie, ca ghearele unui leu – şi să-l atace cu ea pe directorul circului, pe când acesta hrănea leul împreună cu soţia lui. L-a ucis dintr-o lovitură, dar leul a scăpat din cuşcă şi s-a repezit la femeie cu colţii şi ghearele. Atunci tânărul a fugit ca un laş…Oamenii de la circ au capturat leul, dar femeia a rămas desfigurată pe viaţă. Ziarele vremii au relatat tragedia, iar moartea directorului de circ a fost considerată accidentală.
Când a recunoscut trădarea complicelui său, femeia şi-a acoperit chipul cu un văl cernit şi s-a izolat în singurătate şi tristeţe. Dar conştiinţa vinovăţiei îi apăsa cugetul; cu timpul şi-a pierdut dorinţa de-a trăi şi a hotărât să se sinucidă prin otrăvire. După ce şi-a procurat otrava, a vrut ca înainte de moarte să-şi mărturisească vina: s-a întâlnit cu un om înţelept, căruia i-a spus povestea vieţii sale. Înţeleptul s-a arătat plin de înţelegere faţă de suferinţa femeii; ba chiar mai mult, i-a citit în suflet: – Cu toate acestea – i-a zis el – să nu încercaţi să vă luaţi zilele. Viaţa dumneavoastră nu vă aparţine!
Atunci femeia şi-a scos vălul cernit, cu adâncă durere. De pe chipul care nu mai era chipdoar ochii vii şi frumoşi îl priveau cu tristeţe, făcând priveliştea cu atât mai îngrozitoare…Dar înţeleptul a rămas neclintit: – În această lume nesăbuită, a suferi în tăcere este – poate – cea mai preţioasă lecţie a vieţii, a spus el.
Şi întrevederea a luat sfârşit. A doua zi înţeleptul a primit un colet poştal, care conţinea o sticluţă cu otravă, însoţită de cuvintele: “Renunţ la ispită şi vă urmez sfatul.”
Dar această poveste de viaţă nu face apologia suferinţei, ci apologia vieţii. Căci femeia din poveste a înţeles că – orice-ar fi – viaţa trebuie trăită!
Ce-l apasă pe un om vinovat? Propria lui vinovăţie! Ca să scape de apăsare, omul trebuie să-şi îndrepte vina. “Greşeala mărturisită e pe jumătate iertată”, însă recunoaşterea greşelii – în primul rând faţă de sine şi apoi faţă de alţii, dacă este cazul – reprezintă doar jumătate din ispăşire. Restul e faptă, altfel omul rămâne sclavul slăbiciunilor sale până când este prea târziu.
Dacă vrea să-şi elibereze conştiinţa, el trebuie să scape de slăbiciunea care a produs vina. Conştiinţa îl mustră ori de câte ori greşeşte, dar omul trece la fapte abia când începe s-o asculte. Din ce în ce mai mult, până în cele mai mici detalii! Când e vorba de eliberarea conştiinţei, fiecare detaliu contează şi orice amânare este greşită. Doar omul care lucrează sincer la el însuşi îi poate înţelege pe ceilalţi.
Abia când trece peste defectele altora el pune o piatră de hotar defectelor şi slăbiciunilor sale! Eliberarea spiritului de sub dominaţia intelectului înseamnă eliberarea de propriile slăbiciuni şi defecte. Altă cale nu există! Abia când spiritul e liber mustrările de conştiinţă încetează, căci defectele s-au desprins de el unul câte unul. Şi numai omul liber în spirit îşi iubeşte aproapele ca pe sine însuşi!
Dar mustrările de conştiinţă încetează şi atunci când omul îşi îngroapă conştiinţa în propria lui josnicie. Aşa că, la începutul dezvoltării conştiinţei, mai bine cu ele decât fără ele! Căci mustrările de conştiinţă apar doar la omul “cu frică de Dumnezeu”…
Doar întunericul produce apăsare! În timpul purificării conştiinţei viaţa interioară devine din ce în ce mai luminoasă. Loviturile sorţii sunt mult atenuate de stratul protector luminos care se formeaza în jurul omului. În soarta lui apar dezlegări simbolice, care nu-i produc suferinţă….pentru simplul motiv că el stă corect în Creaţie. El nu se mai opune Legilor Creaţiei, care îl poartă în sus, spre Lumină.
Dar iluminarea conştiinţei nu apare peste noapte: necesită devotament, credinţă şi adevărata iubire!
Căci omului îi este necesară viaţa lui, aşa cum este ea, cu tot ce conţine. Trăirea profundă a vieţii, cu bucuriile şi suferinţele ei, cu tot ce viaţa îi aduce…este pentru om nepreţuită. Ea îi dezvoltă conştiinţa şi îl apropie de Dumnezeu, Care vrea să conducă creatura umană spre adevărata viaţă. Viaţa eternă din
Înălţimile Luminoase, unde nu există nici durere şi nici suferinţă, ci numai activitate bucuroasă în Slujba Luminii. De aceea bucuria de a trăi este cea mai vie dovadă că omul L-a găsit pe Dumnezeu!
Iar pentru ca omul să-i preţuiască valoarea, viaţa trebuie trăită pe deplin, cu toate suişurile şi coborârile ei, căci toate îi modelează sufletul. Cu cât le resimte mai profund, cu atât mai bine învaţă omul lecţiile aduse de ele. Şi cât de preţioase sunt lecţiile vieţii! Dar ele se învaţă numai pe propria piele.
Omul nu ştie ce crede că ştie; în văzul tuturor, secretul vieţii se păstrează cel mai bine…
El ştie de fapt atât cât pune în practică. De aceea ni s-a spus: <<După faptele lor îi veţi recunoaşte!>>
Omul care trăieşte în mod superficial, gândindu-se doar la ce-i face plăcere pe Pământ, cârtind neîncetat împotriva vieţii, preocupându-se mereu de defectele altora…se îndreaptă cu paşi mari înspre acel “prea târziu.” Căci Iubirea şi Dreptatea Divină sunt una şi nu pot fi despărţite. El nu poate să le nesocotească la nesfârşit: odată şi odată vine şi ceasul socotelilor…
<<Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!>> ne-a spus Fiul Lui Dumnezeu Iisus Christos. Acest <<prin Mine>> înseamnă <<prin Cuvântul Meu>>. Dacă omul Îl face viu în el însuşi, dacă trăieşte în interior Cuvântul Viu, el percepe intuitiv apropierea Dumnezeului său! Aceasta este cea mai mare fericire a omului, adevărata fericire dincolo de orice îndoială!
<<Căci dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine.>> a spus Iisus Christos. El a venit pe Pământ ca să aducă oamenilor Cuvântul Viu, care îi salvează de moartea spirituală. Acest lucru a fost necesar pentru că oamenii au interpretat greşit Cele Zece Porunci transmise de Moise; ei nu le-au păstrat în puritatea lor iniţială şi nu au trăit după ele.
Dar nici pe Iisus Christos nu L-au crezut toţi oamenii, ci numai o mică parte…Şi nici aceia nu L-au înteles pe deplin, căci altfel nu le-ar fi zis: <<Mai am multe să vă spun, dar nu le puteţi duce.>>
Prin întreaga Sa viaţă pământească, prin tot ce spunea şi făcea, El le-a arătat oamenilor cum să trăiască în sensul Voinţei Divine. Iar oamenii pot să ducă şi ei o asemenea viaţă, dacă vor cu adevărat, dacă Îl cred pe Fiul Lui Dumnezeu şi într-adevăr Îl urmează.
Adevărata credinţă e vie şi devine faptă, de aceea El i-a spus omului <<Ia-ţi crucea şi urmează-Mă!>>Căci Iisus Christos purta Crucea Adevărului în El, fiind El Însuşi Calea, Adevărul şi Viaţa. El nu i-a cerut omului imposibilul! Dar cine L-a înţeles? Cine îl iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi?
<<Îndepărtează paharul acesta de la Mine…dar facă-se Voia Ta!>>
Câţi ar spune la fel dacă viaţa i-ar pune la zid? Câţi cârtesc zi de zi împotriva micilor necazuri? Şi câţi împlinesc Voinţa Divină atunci când – până una, alta – totul le merge ca pe roate?
Iisus Christos a venit să împlinească Legea, pe care Moise le-a dat-o oamenilor sub forma Celor Zece Porunci. A venit să facă Voia Tatălui, fără să se împotrivească suferinţei…pe care oamenii i-au hărăzit-o aici, pe Pământ. Căci Dumnezeu i-a dat omului liberul arbitru, ca să aleagă singur binele sau răul. Odată ce i l-a dat, nu i-l mai ia înapoi, chiar dacă omul alege răul! Iar Dumnezeu nu vrea sclavi, ci spirite libere care Îl iubesc mai presus de orice…libere si nesilite de nimeni, căci dragoste cu de-a sila nu se poate!
Iisus Christos, întruchiparea Iubirii Divine, a suferit nevinovat din cauza oamenilor şi nu pentru că Dumnezeu a vrut acest lucru. Dimpotrivă, dacă oamenii ar fi trăit conform Voinţei Divine, n-ar fi fost nevoie ca Dumnezeu Tatăl să-L trimită pe Fiul Său pe Pământ. Şi dacă – atunci când a venit – toţi oamenii L-ar fi înţeles şi urmat…cine L-ar mai fi pus pe cruce?
Dar acest <<Facă-se Voia Ta!>> nu poate fi înţeles de oricine, ci numai de unul care face ce spune!
De omul care ştie că Dumnezeu e drept, iar el işi merită soarta, precum tâlharul cel bun de pe cruce. Dar omul nu ştie cum se va purta la nevoie, până când soarta nu-i arată…cum este el de fapt!
Iisus Christos a murit pe cruce între doi tâlhari…Iată starea reala a întregii omeniri: tâlhari am fost şi suntem cu toţii, până când soarta ne arată cum suntem de fapt: tâlhari buni sau tâlhari răi!
Cel mai bun lucru pe care omul poate să-l facă – atât pentru sine, cât şi pentru aproapele său – este să-şi asculte conştiinţa până în cele mai mici detalii, până când încetează să-l mustre…pentru că nu mai are de ce să o facă! Dincolo de religie, adevărata omenie este eliberarea spiritului din sclavia intelectului. Şi numai spiritul înţelege adevărul vieţii…Când înţelegerea devine faptă, ea îl face pe om să-şi depăşească propriile slăbiciuni şi defecte. Pentru acest lucru este nevoie de cel mai mare curaj! Cel care vrea să se înalţe ştie că a venit timpul să se preocupe în sfârşit, cu toată seriozitatea, de singurul lucru care contează cu adevărat: Voinţa Lui Dumnezeu în Creaţie! Dar fără umila cunoaştere de sine nici un om nu este în stare s-O înţeleagă, cu atât mai puţin să trăiască în sensul Ei.
Mesajul Graalului îl pune pe fiecare cititor…în Lumina Adevărului. El îi arată oricărui căutător sincer calea spre adevărata omenie. Iar pentru cei care vor să se schimbe, Mesajul Graalului este elixirul vieţii.
Căci viaţa noastră nu ne aparţine! Dacă am înţelege cu adevărat acest lucru…ar mai exista sinucideri şi crime, trădări şi abuzuri, suferinţă şi nedreptate pe lume? Dimpotrivă, fiecare om şi-ar găsi sensul vieţii.
Dumnezeu i-a dat omului viaţa. Dar numai omul poate să dea un sens vieţii sale! Iar sensul vieţii este unul singur: de jos în sus, de la întuneric spre Lumină. Altfel viaţa nu are sens…Şi numai propria impuritate îl desparte pe om de Lumină!
Odată cu această priză de conştiinţă, în om se naşte convingerea că viaţa lui Îi aparţine Lui Dumnezeu, Care este Viaţa. Recunoscător pentru fiecare clipă trăită, el caută să-şi închine viaţa…Vieţii Însăşi! Să se schimbe cu adevărat, depăşind curajos toate încercările vieţii. El ştie că astfel se depăşeşte numai pe sine. Dar această recunoaştere nu-i vine dintr-o dată. Ea este punctul de cotitură al întregii sale existenţe – alcătuită din mai multe vieţi pe Pământ şi mai multe perioade în lumea de dincolo.
Ea reprezintă schimbarea sensului existenţei sale! Căci omul cu adevărat religios nu aparţine religiei lui, ci Domnului Dumnezeului său, Care se află dincolo de toate religiile lumii.
Prin ea omul trăieşte cuvântul biblic <<Întoarce-te la Dragostea Dintâi!>>
Aceste cuvinte sunt rostite în Apocalipsă de către Cel Care Stă pe Tron şi judecă lumea.
<<În interiorul vostru se află un altar care ar trebui să servească la venerarea Dumnezeului vostru. Acest altar este capacitatea voastră de percepere intuitivă. Dacă aceasta este pură, ea are legătură directă cu Spiritualul şi astfel cu Paradisul! Atunci există momente în care şi voi puteţi pe deplin percepe intuitiv apropierea Dumnezeului vostru, aşa cum se întâmplă adesea în durerea cea mai profundă şi în bucuria cea mai mare!
Voi percepeţi atunci intuitiv apropierea Lui în acelaşi fel în care o trăiesc necontenit Spiritele Primordiale, Eterne din Paradis, de care sunteţi strâns legaţi în asemenea clipe. Vibraţia puternică, provocată de emoţia unei mari bucurii sau a unei dureri adânci împinge pentru câteva secunde mult în spate tot ceea ce este pământesc şi josnic şi eliberează astfel puritatea percepţiei intuitive, formând astfel imediat o punte spre puritatea omogenă care însufleţeşte Paradisul!
Aceasta este fericirea supremă a spiritului omenesc.
….Şi această fericire o poate deja savura omul de pe Pământ.>> spune Abd-ru-shin în Mesajul Graalului. Hrana şi băutura spiritului, Mesajul Graalului îi conduce pe oameni înapoi la Dragostea Dintâi. Cei care îl absorb în spirit se trezesc la o noua viaţă, devenind în sfârşit oameni…Acei oameni dornici să-I slujească Lui Dumnezeu, Singurul Stăpân al vieţii!
Câţi dintre noi ar face ca el? Care om nu s-ar împotrivi pierderii celor dragi sau a ceva ce îndrăgea nespus? Dimpotrivă, fiecare ar schimba cele petrecute, îndată ce i-ar sta în putere! Dar tocmai împotrivirea faţă de propria soartă îi produce atâta suferinţă. Căci nu i se dă ce nu poate să ducă şi trebuie să suporte demn toate încercările vieţii. Ele sunt consecinţele alegerilor sale, care se răsfrâng în actuala sa viaţă pământească…din negura vremurilor.
Alegerile pe care omul le-a făcut şi le face îi conduc meandrele destinului – aici şi în lumea de dincolo – prin mai multe vieţi pe Pământ, de-a lungul întregii sale existenţe. Omul supus intelectului său a uitat de aceste alegeri şi nu înţelege nimic din Dreptatea Divină. De aceea viaţa i se pare de atâtea ori nedreaptă…
Dar Dumnezeu este drept şi nu vrea ca omul să sufere. Omul este nedrept şi uită că a semănat răul!
Chiar şi Iov s-a împotrivit suferinţei când a căzut răpus de boală. Atunci i s-a spus: “Fereşte-te să faci rău, căci aceasta ai ales tu mai degrabă decât suferinţa!”
Însă îndată ce el a încetat să cârtească şi a lăsat încrederea în Dumnezeu să-i stăpânească sufletul…viaţa lui pământească s-a schimbat în întregime şi el a recăpătat de la soartă mai mult decât tot ce pierduse.
Dacă omul ar deveni conştient de Dreptatea Divină, nimeni n-ar mai întreba “De ce permite Dumnezeu toate acestea?” Căci fiecare om îşi alege soarta. Dar când încrederea în Dumnezeu ne conduce viaţa, sufletele ne devin mai uşoare, în pofida celor mai mari pierderi.
Şi totuşi, poate că cea mai mare suferinţă pentru o mamă este să-şi piardă copilul. Dar moartea n-o întreabă – atunci când i-l ia – dacă este de acord cu acest lucru. I-l ia, pur si simplu! Aşa cum nici un copil nu vine pe lume doar pentru că vor oamenii. Ca să se nască o nouă viaţă, trebuie să vrea Dumnezeu!
Deci viaţa nu ascultă de om, ea ascultă de Dumnezeu şi fiecare om care vrea să fie fericit trebuie să facă la fel. Căci viaţa însăşi ne apropie de Dumnezeu, atunci când o trăim pe deplin, dăruind vieţii din fiinţa noastră ce-avem mai bun, în fiecare clipă…Acesta e secretul fericirii!
Viaţa şi moartea sunt cele două feţe ale aceluiaşi lucru, care nu este şi nu trebuie să fie la îndemâna omului; căci este Lucrarea lui Dumnezeu. Iar ceea ce noi numim viu este sacru, pentru că vine de la Dumnezeu, care dă viaţă.
Însă ceea ce noi numim viu nu este aşa în adevăratul sens al cuvântului.
Viu e numai Dumnezeu, doar El este Viaţa! Acest lucru nu poate fi înţeles în realitate de nici o creatură, căci Creatorul Tuturor Lumilor se află înafara Creaţiei. El o ţine în viaţă prin Voinţa Sa şi numai Voinţa Sa se află în Creaţie, sub forma Legilor care o pun în mişcare. Mişcare pe care noi o numim viaţă…
Iar Voinţa Lui Dumnezeu le-a fost arătată oamenilor prin Cele Zece Porunci, prin Cuvântul Viu.
Cele Zece Porunci sunt Sfaturi Divine, date de Dumnezeu oamenilor ca să-i ferească de orice durere, de orice suferinţă. Dacă oamenii ar trăi după Ele, ar găsi numai bucurii pe toate drumurile vieţii.
Iar Prima Poruncă spune: <<Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei înafară de Mine!>>
Cel care n-o respectă moare pe dinăuntrul său, chiar dacă stăpâneşte o lume-ntreagă!
La ora actuală, prin voinţa greşită a majorităţii, trăim într-o lume nesăbuită, departe de Lumină…În ea se petrec crime împotriva trupului şi crime împotriva sufletului. Cele mai mari crime sunt cele împotriva spiritului.
Fiul Lui Dumnezeu Iisus Christos ne-a avertizat împotriva morţii spirituale. El ne-a spus: <<Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii!>> El a recunoscut existenţa pământească a unor oameni morţi pe dinăuntrul lor, sortiţi morţii spirituale prin propria lor voinţă. Ce înseamnă acest lucru? Că şi-au folosit voinţa greşit şi au ucis în ei tot ce era cu adevărat viu. Credinţa moartă nu poate fi un sprijin real în faţa loviturilor sorţii!
Omul de pe Pământ este spiritul cu învelişurile sale, cel mai dens fiind corpul fizic. Dar spiritul omului trebuie să se dezvolte dintr-o sămânţă de spirit într-un spirit matur, conştient de sine. Ca să facă acest lucru, el are nevoie de experienţele trăite în materie – atât pe Pământ, cât şi în aşa-numita lume de dincolo, adică în lumea aflată dincolo de cele cinci simţuri pământeşti.
Aşa cum Iisus Christos ne-a spus: <<Multe încăperi Casa Tatălui are!>>, la fel ne explică Abd-ru-shin în Mesajul Graalului că lumea de dincolo este alcătuită din mai multe planuri. Unul din ele este Planul Spiritual sau Paradisul. În acel plan există spirite conştiente de sine şi seminţe de spirit inconştiente. Acestea din urmă nu pot deveni conştiente la acele Înălţimi, căci presiunea exercitată de apropierea Luminii este mai mare decât pot să suporte ele în mod conştient. Prin urmare, Creatorul a semănat seminţele de spirit într-un plan situat mai jos, numit planul material, ca să rodească spirite mature, cu adevărat folositoare: <<Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o parte a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare şi au mâncat-o păsările cerului.
O altă parte a căzut pe stâncă şi, cum a răsărit, s-a uscat pentru că n-avea umezeală.
O altă parte a căzut în mijlocul spinilor, spinii au crescut împreună cu ea şi au înnăbuşit-o.
O altă parte a căzut pe pământ bun şi a crescut şi a făcut rod însutit. Cine are urechi de auzit să audă!>> ne-a spus Fiul Lui Dumnezeu Iisus Christos.
Omul adevărat este spirit; sufletul omului este spiritul cu învelişurile sale, exceptând corpul fizic.
El îşi dezvoltă personalitatea spirituală prin experienţele trăite în materie, care-l ajută să se recunoască pe sine. Toţi oamenii au primit în mod egal sămânţa de spirit. Diferenţele dintre ei constau în felul în care se dezvoltă fiecare. Dacă voinţa omului este greşită, tinzând doar spre ceea ce este pământesc şi josnic, darurile conţinute în sămânţa de spirit nu ajung să înflorească niciodată. Ele mor în faşă! Un om care “îşi calcă pe suflet” striveşte un mugure al vieţii, înnăbuşă o însuşire sufletească destinată să-l facă fericit, pe el şi pe semenii săi. Ducând o asemenea existenţă, el devine “un om fără Dumnezeu”, căci ucide viaţa spirituală care trebuia să se dezvolte în el şi care, odată ajunsă la deplina ei înflorire, ar fi adus roade bogate pentru veşnicie. Aceasta este moartea spirituală de care ne-a vorbit Iisus Christos.
Iar ceea ce-i face omul semenului său…îşi face lui însuşi! De aceea Dumnezeu i-a dat Porunca a Cincea: <<Să nu ucizi!>>
Să nu ucizi ceva viu, indiferent că este un om sau ceva din viaţa lui interioară. Tiranul care-i calcă în picioare pe semenii săi este lipsit de omenie, precum directorul circului din povestea de mai jos:
A fost odată…o femeie frumoasă, care avea un soţ rău: el o bătea şi o insulta, o înşela cu alte femei şi-i făcea viaţa amară, răpindu-i orice bucurie. Era director de circ şi avea mulţi bani, iar soţia şi angajaţii lui depindeau financiar de el; însă tirania lui le producea tuturor multă suferinţă…
În aceste împrejurări soţia lui s-a îndrăgostit de un tânăr angajat la circ, un om frumos la chip, dar “slab de înger”. Împreună cu el voia să înceapă o nouă viaţă. Dar soţul ei n-ar fi lăsat-o niciodată să plece…Cu timpul ei au complotat să-l omoare pe directorul circului şi să fugă împreună.
În fiecare seară directorul circului şi soţia lui hrăneau un leu puternic, pe care îl ţineau într-o cuşcă. Tânărul angajat s-a gândit să facă o măciucă – în care a bătut cuie, ca ghearele unui leu – şi să-l atace cu ea pe directorul circului, pe când acesta hrănea leul împreună cu soţia lui. L-a ucis dintr-o lovitură, dar leul a scăpat din cuşcă şi s-a repezit la femeie cu colţii şi ghearele. Atunci tânărul a fugit ca un laş…Oamenii de la circ au capturat leul, dar femeia a rămas desfigurată pe viaţă. Ziarele vremii au relatat tragedia, iar moartea directorului de circ a fost considerată accidentală.
Când a recunoscut trădarea complicelui său, femeia şi-a acoperit chipul cu un văl cernit şi s-a izolat în singurătate şi tristeţe. Dar conştiinţa vinovăţiei îi apăsa cugetul; cu timpul şi-a pierdut dorinţa de-a trăi şi a hotărât să se sinucidă prin otrăvire. După ce şi-a procurat otrava, a vrut ca înainte de moarte să-şi mărturisească vina: s-a întâlnit cu un om înţelept, căruia i-a spus povestea vieţii sale. Înţeleptul s-a arătat plin de înţelegere faţă de suferinţa femeii; ba chiar mai mult, i-a citit în suflet: – Cu toate acestea – i-a zis el – să nu încercaţi să vă luaţi zilele. Viaţa dumneavoastră nu vă aparţine!
Atunci femeia şi-a scos vălul cernit, cu adâncă durere. De pe chipul care nu mai era chipdoar ochii vii şi frumoşi îl priveau cu tristeţe, făcând priveliştea cu atât mai îngrozitoare…Dar înţeleptul a rămas neclintit: – În această lume nesăbuită, a suferi în tăcere este – poate – cea mai preţioasă lecţie a vieţii, a spus el.
Şi întrevederea a luat sfârşit. A doua zi înţeleptul a primit un colet poştal, care conţinea o sticluţă cu otravă, însoţită de cuvintele: “Renunţ la ispită şi vă urmez sfatul.”
Dar această poveste de viaţă nu face apologia suferinţei, ci apologia vieţii. Căci femeia din poveste a înţeles că – orice-ar fi – viaţa trebuie trăită!
Ce-l apasă pe un om vinovat? Propria lui vinovăţie! Ca să scape de apăsare, omul trebuie să-şi îndrepte vina. “Greşeala mărturisită e pe jumătate iertată”, însă recunoaşterea greşelii – în primul rând faţă de sine şi apoi faţă de alţii, dacă este cazul – reprezintă doar jumătate din ispăşire. Restul e faptă, altfel omul rămâne sclavul slăbiciunilor sale până când este prea târziu.
Dacă vrea să-şi elibereze conştiinţa, el trebuie să scape de slăbiciunea care a produs vina. Conştiinţa îl mustră ori de câte ori greşeşte, dar omul trece la fapte abia când începe s-o asculte. Din ce în ce mai mult, până în cele mai mici detalii! Când e vorba de eliberarea conştiinţei, fiecare detaliu contează şi orice amânare este greşită. Doar omul care lucrează sincer la el însuşi îi poate înţelege pe ceilalţi.
Abia când trece peste defectele altora el pune o piatră de hotar defectelor şi slăbiciunilor sale! Eliberarea spiritului de sub dominaţia intelectului înseamnă eliberarea de propriile slăbiciuni şi defecte. Altă cale nu există! Abia când spiritul e liber mustrările de conştiinţă încetează, căci defectele s-au desprins de el unul câte unul. Şi numai omul liber în spirit îşi iubeşte aproapele ca pe sine însuşi!
Dar mustrările de conştiinţă încetează şi atunci când omul îşi îngroapă conştiinţa în propria lui josnicie. Aşa că, la începutul dezvoltării conştiinţei, mai bine cu ele decât fără ele! Căci mustrările de conştiinţă apar doar la omul “cu frică de Dumnezeu”…
Doar întunericul produce apăsare! În timpul purificării conştiinţei viaţa interioară devine din ce în ce mai luminoasă. Loviturile sorţii sunt mult atenuate de stratul protector luminos care se formeaza în jurul omului. În soarta lui apar dezlegări simbolice, care nu-i produc suferinţă….pentru simplul motiv că el stă corect în Creaţie. El nu se mai opune Legilor Creaţiei, care îl poartă în sus, spre Lumină.
Dar iluminarea conştiinţei nu apare peste noapte: necesită devotament, credinţă şi adevărata iubire!
Căci omului îi este necesară viaţa lui, aşa cum este ea, cu tot ce conţine. Trăirea profundă a vieţii, cu bucuriile şi suferinţele ei, cu tot ce viaţa îi aduce…este pentru om nepreţuită. Ea îi dezvoltă conştiinţa şi îl apropie de Dumnezeu, Care vrea să conducă creatura umană spre adevărata viaţă. Viaţa eternă din
Înălţimile Luminoase, unde nu există nici durere şi nici suferinţă, ci numai activitate bucuroasă în Slujba Luminii. De aceea bucuria de a trăi este cea mai vie dovadă că omul L-a găsit pe Dumnezeu!
Iar pentru ca omul să-i preţuiască valoarea, viaţa trebuie trăită pe deplin, cu toate suişurile şi coborârile ei, căci toate îi modelează sufletul. Cu cât le resimte mai profund, cu atât mai bine învaţă omul lecţiile aduse de ele. Şi cât de preţioase sunt lecţiile vieţii! Dar ele se învaţă numai pe propria piele.
Omul nu ştie ce crede că ştie; în văzul tuturor, secretul vieţii se păstrează cel mai bine…
El ştie de fapt atât cât pune în practică. De aceea ni s-a spus: <<După faptele lor îi veţi recunoaşte!>>
Omul care trăieşte în mod superficial, gândindu-se doar la ce-i face plăcere pe Pământ, cârtind neîncetat împotriva vieţii, preocupându-se mereu de defectele altora…se îndreaptă cu paşi mari înspre acel “prea târziu.” Căci Iubirea şi Dreptatea Divină sunt una şi nu pot fi despărţite. El nu poate să le nesocotească la nesfârşit: odată şi odată vine şi ceasul socotelilor…
<<Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine!>> ne-a spus Fiul Lui Dumnezeu Iisus Christos. Acest <<prin Mine>> înseamnă <<prin Cuvântul Meu>>. Dacă omul Îl face viu în el însuşi, dacă trăieşte în interior Cuvântul Viu, el percepe intuitiv apropierea Dumnezeului său! Aceasta este cea mai mare fericire a omului, adevărata fericire dincolo de orice îndoială!
<<Căci dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine.>> a spus Iisus Christos. El a venit pe Pământ ca să aducă oamenilor Cuvântul Viu, care îi salvează de moartea spirituală. Acest lucru a fost necesar pentru că oamenii au interpretat greşit Cele Zece Porunci transmise de Moise; ei nu le-au păstrat în puritatea lor iniţială şi nu au trăit după ele.
Dar nici pe Iisus Christos nu L-au crezut toţi oamenii, ci numai o mică parte…Şi nici aceia nu L-au înteles pe deplin, căci altfel nu le-ar fi zis: <<Mai am multe să vă spun, dar nu le puteţi duce.>>
Prin întreaga Sa viaţă pământească, prin tot ce spunea şi făcea, El le-a arătat oamenilor cum să trăiască în sensul Voinţei Divine. Iar oamenii pot să ducă şi ei o asemenea viaţă, dacă vor cu adevărat, dacă Îl cred pe Fiul Lui Dumnezeu şi într-adevăr Îl urmează.
Adevărata credinţă e vie şi devine faptă, de aceea El i-a spus omului <<Ia-ţi crucea şi urmează-Mă!>>Căci Iisus Christos purta Crucea Adevărului în El, fiind El Însuşi Calea, Adevărul şi Viaţa. El nu i-a cerut omului imposibilul! Dar cine L-a înţeles? Cine îl iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi?
<<Îndepărtează paharul acesta de la Mine…dar facă-se Voia Ta!>>
Câţi ar spune la fel dacă viaţa i-ar pune la zid? Câţi cârtesc zi de zi împotriva micilor necazuri? Şi câţi împlinesc Voinţa Divină atunci când – până una, alta – totul le merge ca pe roate?
Iisus Christos a venit să împlinească Legea, pe care Moise le-a dat-o oamenilor sub forma Celor Zece Porunci. A venit să facă Voia Tatălui, fără să se împotrivească suferinţei…pe care oamenii i-au hărăzit-o aici, pe Pământ. Căci Dumnezeu i-a dat omului liberul arbitru, ca să aleagă singur binele sau răul. Odată ce i l-a dat, nu i-l mai ia înapoi, chiar dacă omul alege răul! Iar Dumnezeu nu vrea sclavi, ci spirite libere care Îl iubesc mai presus de orice…libere si nesilite de nimeni, căci dragoste cu de-a sila nu se poate!
Iisus Christos, întruchiparea Iubirii Divine, a suferit nevinovat din cauza oamenilor şi nu pentru că Dumnezeu a vrut acest lucru. Dimpotrivă, dacă oamenii ar fi trăit conform Voinţei Divine, n-ar fi fost nevoie ca Dumnezeu Tatăl să-L trimită pe Fiul Său pe Pământ. Şi dacă – atunci când a venit – toţi oamenii L-ar fi înţeles şi urmat…cine L-ar mai fi pus pe cruce?
Dar acest <<Facă-se Voia Ta!>> nu poate fi înţeles de oricine, ci numai de unul care face ce spune!
De omul care ştie că Dumnezeu e drept, iar el işi merită soarta, precum tâlharul cel bun de pe cruce. Dar omul nu ştie cum se va purta la nevoie, până când soarta nu-i arată…cum este el de fapt!
Iisus Christos a murit pe cruce între doi tâlhari…Iată starea reala a întregii omeniri: tâlhari am fost şi suntem cu toţii, până când soarta ne arată cum suntem de fapt: tâlhari buni sau tâlhari răi!
Cel mai bun lucru pe care omul poate să-l facă – atât pentru sine, cât şi pentru aproapele său – este să-şi asculte conştiinţa până în cele mai mici detalii, până când încetează să-l mustre…pentru că nu mai are de ce să o facă! Dincolo de religie, adevărata omenie este eliberarea spiritului din sclavia intelectului. Şi numai spiritul înţelege adevărul vieţii…Când înţelegerea devine faptă, ea îl face pe om să-şi depăşească propriile slăbiciuni şi defecte. Pentru acest lucru este nevoie de cel mai mare curaj! Cel care vrea să se înalţe ştie că a venit timpul să se preocupe în sfârşit, cu toată seriozitatea, de singurul lucru care contează cu adevărat: Voinţa Lui Dumnezeu în Creaţie! Dar fără umila cunoaştere de sine nici un om nu este în stare s-O înţeleagă, cu atât mai puţin să trăiască în sensul Ei.
Mesajul Graalului îl pune pe fiecare cititor…în Lumina Adevărului. El îi arată oricărui căutător sincer calea spre adevărata omenie. Iar pentru cei care vor să se schimbe, Mesajul Graalului este elixirul vieţii.
Căci viaţa noastră nu ne aparţine! Dacă am înţelege cu adevărat acest lucru…ar mai exista sinucideri şi crime, trădări şi abuzuri, suferinţă şi nedreptate pe lume? Dimpotrivă, fiecare om şi-ar găsi sensul vieţii.
Dumnezeu i-a dat omului viaţa. Dar numai omul poate să dea un sens vieţii sale! Iar sensul vieţii este unul singur: de jos în sus, de la întuneric spre Lumină. Altfel viaţa nu are sens…Şi numai propria impuritate îl desparte pe om de Lumină!
Odată cu această priză de conştiinţă, în om se naşte convingerea că viaţa lui Îi aparţine Lui Dumnezeu, Care este Viaţa. Recunoscător pentru fiecare clipă trăită, el caută să-şi închine viaţa…Vieţii Însăşi! Să se schimbe cu adevărat, depăşind curajos toate încercările vieţii. El ştie că astfel se depăşeşte numai pe sine. Dar această recunoaştere nu-i vine dintr-o dată. Ea este punctul de cotitură al întregii sale existenţe – alcătuită din mai multe vieţi pe Pământ şi mai multe perioade în lumea de dincolo.
Ea reprezintă schimbarea sensului existenţei sale! Căci omul cu adevărat religios nu aparţine religiei lui, ci Domnului Dumnezeului său, Care se află dincolo de toate religiile lumii.
Prin ea omul trăieşte cuvântul biblic <<Întoarce-te la Dragostea Dintâi!>>
Aceste cuvinte sunt rostite în Apocalipsă de către Cel Care Stă pe Tron şi judecă lumea.
<<În interiorul vostru se află un altar care ar trebui să servească la venerarea Dumnezeului vostru. Acest altar este capacitatea voastră de percepere intuitivă. Dacă aceasta este pură, ea are legătură directă cu Spiritualul şi astfel cu Paradisul! Atunci există momente în care şi voi puteţi pe deplin percepe intuitiv apropierea Dumnezeului vostru, aşa cum se întâmplă adesea în durerea cea mai profundă şi în bucuria cea mai mare!
Voi percepeţi atunci intuitiv apropierea Lui în acelaşi fel în care o trăiesc necontenit Spiritele Primordiale, Eterne din Paradis, de care sunteţi strâns legaţi în asemenea clipe. Vibraţia puternică, provocată de emoţia unei mari bucurii sau a unei dureri adânci împinge pentru câteva secunde mult în spate tot ceea ce este pământesc şi josnic şi eliberează astfel puritatea percepţiei intuitive, formând astfel imediat o punte spre puritatea omogenă care însufleţeşte Paradisul!
Aceasta este fericirea supremă a spiritului omenesc.
….Şi această fericire o poate deja savura omul de pe Pământ.>> spune Abd-ru-shin în Mesajul Graalului. Hrana şi băutura spiritului, Mesajul Graalului îi conduce pe oameni înapoi la Dragostea Dintâi. Cei care îl absorb în spirit se trezesc la o noua viaţă, devenind în sfârşit oameni…Acei oameni dornici să-I slujească Lui Dumnezeu, Singurul Stăpân al vieţii!
(Eseu inspirat din Mesajul Graalului şi Biblie; repovestire dupa Sir Arthur Conan Doyle)
Autor: Alina Rus
( articol de pe lumea-graalului.ro )
Cuvinte spre Adevar, Libertate si Eternitate 